Despre "bunuri"...de ce le vrem pe toate??

Nu ma consider o persoana inteligenta, stralucita, cum mi-au zis-o unii adeseori, nici frumoasa, cum mi-o mai zic cate unii uneori (care descopera de fapt ceva mai mult decat fizic la mine). Insa, fara falsa modestie, ma consider un om bun. Numai ca nu ma iubesc suficient. Ce inseamna pentru mine un om bun? Omul caruia ii pasa de orice semen al sau, de aproapele sau, daca preferati termenul, omul care nu ramane indiferent la suferinta celuilalt, care sufera o data cu cel de langa el si incearca sa-l ajute, fie si numai prin rugaciune (desi eu cred ca aceea face cel mai mult) sau printr-o vorba de mangaiere. Unde se ascunde bunatatea din noi? Eu o vad din ce in ce mai rar...nu suntem in stare sa ne unim in bunatate, in Dumnezeu, in speranta, credinta, iubire, întrajutorare. Nu, noua ne place sa judecam, de ce cutare e mai tare ca mine, de ce are mai multi bani, de ce arata mai bine, de ce are tot norocul din lume, de ce e atat de fericit?? Pai uite asa, ca asa ii e dat. Si atunci trebuie sa te bucuri pentru el, nu sa-i cauti defectul. Daca tie nu ti-e dat, inseamna ca trebuie sa inveti sa spui mereu "multumesc" pentru ceea ce ai deja. Poate ca ai mult mai mult decat altul ar indrazni macar sa-si doreasca. Din pacate, toti judecam, sta in firea umana, nu stiu de ce, eu urasc aceasta trasatura. Insa cred ca trebuie sa invatam sa ne controlam acest impuls de "a judeca" pe altul. Nu e ok, nu e sanatos mai ales. Ne face rau si noua, si celorlalti, orice clevetire sau barfa impotriva lor. Mai bine sa ne uitam la noi si sa ne spunem ca avem de toate, atat calitati fizice, cat si morale, exact atatea cate AVEM NEVOIE sa avem. Da, si cred ca asa putem oferi cel mai bine mangaiere, ne putem deschide inimile. Dar...am o dilema. Trebuie si mai ales, putem sa fim buni cu toata lumea?? Merita orice suflet omenesc sa fim buni cu el?
Dar cu inteligenta, care-i treaba? Conteaza cel mai mult sa fii capabil sa percepi si sa asimilezi cat mai repede si mai usor lucruri noi, sa te apropii de geniu, sau sa te lupti sa stii, sa afli cat mai multe, sa "prinzi din zbor", de unde apuci si cand apuci, in fiecare zi a vietii tale? N-as sti exact ce sa raspund...parerea mea e ca toate geniile sunt niste "mizerabili"...mizerabili in sensul faimosului roman al lui Victor Hugo, batuti de soarta, tristi, singuri, depresivi, inchisi in ei si neintelesi. Ceilalti, "oamenii de rand", cred ca, prin faptul ca sunt ceva mai limitati in gandire (fara a fi totusi prosti, nu discutam in acest capitol despre aceasta categorie!), reusesc sa savureze fiecare moment al vietii, care, vrei nu vrei, iti ofera stiinta. De la orice om de pe strada poti invata ceva, daca auzi ceva ce nu cunosti, pune un semn in minte si "google it" cat de repede poti, iar cel mai important lucru este sa nu pui capul pe perna seara fara a fi invatat ceva nou in acea zi. Asta e cel mai trist...cand trec zile in sir in care nu vrem efectiv sa stim, sa aflam nimic. Mi se pare aproape imposibil, pe de alta parte. Suntem inconjurati de informatie, de oameni cu experiente de viata diferite de ale noastre, de suflete implinite, fericite, sau nenorocite, de la absolut toti trebuie sa extragem cate ceva, sa "extirpam" efectiv ce ne intereseaza si ne ajuta. Adica, sa fim selectivi, sa invatam sa separam graul de pleava.
Well, mai aberez pe aceasta tema si maine...mi-e tare somn acum. DAR...astazi am invatat ceva, de fapt, foarte multe, cred ca si mai multe decat imi dau eu seama acum. Semenilor mei trebuie sa le multumesc pentru asta! A la prochaine!