Completare la postarea anterioară...

Ca să nu se înțeleagă greșit...această a doua prietenie încă există, și e superbă, căci de aceea mi-am pus problema unui sentiment care să dăinuie. Am zis însă că nu poate fi probabil împărtășită profunzimea unui sentiment ca acesta. Unora li se pare cel puțin straniu, cei mai mulți se desprind aproape complet de prieteni la un moment dat, cînd își întemeiază o familie, sau îi contactează când au chef de o băută, o dansantă, ceva oarecum superficial...sunt unii care nici n-au nevoie de prieteni (sau așa cred ei). Eu dintotdeauna am pus foarte mult suflet într-o prietenie și am fost foarte dedicată, am făcut chiar sacrificii pentru a o păstra cât mai vie, pentru că mă preocupă sufletul omului și diferitele temperamente și caractere. Îmi place să învăț ceva de la fiecare, să-i descopăr încet, încet și să iau ce e bun din fiecare. Nu cred că voi putea să renunț vreodată la această latură socială a mea și la plăcerea de a avea o discuție "deep" la o cană luuungă de cafea aburindă. Ok...odată lămurită problema, mă cheamă datoria! right on time! au revoir!

Hai să vorbim despre...prietenie. Exista termenul de "prietenie sublimă"?

Some call it "best friendship", or call one of his/her friends "the best/his best friend". Pentru mine, asta sună puțin cam banal. În concepția mea, acest "best friend", se infiltrează în viața ta, își face apariția nu se știe de unde și, nu se știe cum, ajungi să petreci cu el/ea cel mai mult timp și atunci, cică devine automat cel mai bun prieten al tău. Asta se întâmplă cam de la o vârstă fragedă și durează de obicei până în adolescență inclusiv. Nu mă întelegeți greșit, nu înseamnă că pe această perioadă, un singur om întruchipează această funcție de best friend!! Pot fi n la puterea n astfel de best frienzi...Cred că acest concept de "best friend"este ceva ce societatea ne-a inoculat încă din fragedă pruncie, e un fel de "must have", nu-mi pot explica de ce. Și de regulă, această mirobolantă prietenie se termină odată ce tu sau ea vă găsiți perechea sau mai rău...când o (de obicei, fetele sunt așa curve!) prinzi în pat cu iubitul tău! sau măcar făcându-i avansuri...încercând, uneori reușind, să-ți fure iubitul...și cred că asta se întâmplă mai des decât credem, pentru că, automat, dacă sunteți best frienzi, înseamnă că ai multe în comun cu ea, deci o să ți-l dorești și pe iubitul ei.

DAR...dacă această prietenie ar dura o eternitate?? dacă ar fi o prietenie sublimă?? unde nu încap astfel de mojicii?? și unde nu poți CONCEPE măcar ideea de a-i fura iubitul persoanei celei mai apropiate de sufletul tău? dacă te-ai identifica cu acea persoană, fără să aveți totuși prea multe în comun? dacă ai face pentru ea uneori lucruri pe care poate nu le-ai face nici pentru tine însuți? dacă ai duce această prietenie până la paroxism??

Ei, paroxistică sau nu, vă zic eu că există...în viața mea au fost două astfel de prietenii. Și mereu, mereu mă întreb, cum de e posibil să ții atât de mult la o persoană de același sex încât să creezi aproape o dependență pentru ea? Nicidecum atracție sau dependență sexuală, cine mă cunoaște știe cât de mult îmi doresc o relație amoroasă, cu o persoană de sex opus, normal...oare e doar un refugiu, un mod de a-mi alina oarecum lipsa unui iubit, și sentimentul se va diminua foarte tare odată cu apariția superbului iubit? sau e ceva puternic, ce va ține forever? un alter-ego, o completare a ceea ce-mi lipsește mie, a ce-mi doresc să am și nu pot? sau e un sentiment matern sau fratern, care iarăși mi-a lipsit/îmi lipsește? Orice ar fi, îmi dă putere și forță imensă și mă face să sufăr enorm, toate în același timp. Și oricum ar fi, nu cred că e posibil să fie un sentiment împărtășit.

Ați mai simțit careva vreodată așa ceva? or I'm a freak? Întotdeauna mi-a fost cumva teamă să deschid acest subiect, poate pentru că e ciudat, însă cred că vreau păreri...dar decât unele răutăcioase, mai bine vă abțineți. :P

Iar acum că m-am descărcat, mă reîntorc la treburi mai "științifice" ;)...pe curând!

Viață, iubire, sentimente contradictorii...

Care sunt întrebările esențiale din viața noastră? De ce trăim, de ce ne naștem, care e scopul nostru? Și mai ales...de ce iubim? De ce avem așa mare nevoie de a iubi?? Oare de ce nu putem trăi fără iubire, de ce nu putem trăi singuri, fără cineva care să ne poarte de grijă, pe care să dădăcim, să răsfățăm, să iubim, să alintăm și el/ea să facă la fel la rândul său? Iar dacă nu găsim persoana aia care să ne iubească, de ce încercăm inevitabil să ne refugiem în altii? Și dacă nu se poate în alții, atunci în altceva (gen țigări, droguri, beții), care să ne calmeze aceste răni și frustrări refulate? De ce sunt atât de mulți oameni nenorociți, fără chef de viață, frustrați, care nu si-au găsit perechea potrivită și, nesuportând singurătatea,
au ales o cale de compromis, care în final, nu le-a adus decât suferință și amărăciune?? Când și cum știm cine e perechea potrivită? Ce facem dacă n-o găsim? Ne refugiem în ce ne stă la îndemână, sau întreprindem o adevărată călătorie, o căutare neîntreruptă, o luptă pentru a o găsi? Ne rugăm pentru asta? De ce ne e atât de greu să trăim fără sex? E ca și cum toate ar porni de la asta...probleme hormonale, depresie, stări de anxietate, angoasă, agitație nejustificată...Iar dacă facem asta cu cineva care nu ne transmite nicio emoție sau stare profundă și cu care nu avem nicio conexiune, atunci nu simțim nimic in momentul acela și ne simtim apoi și mai singuri, mai fazi, mai dezgustați de noi înșine, mai goi și mai neîmpliniți? Cum ne mai putem conecta cu divinitatea după așa o experiență?? Cât de greu e? Sau nici nu ne mai gândim să o facem?? De ce ne este atât de frică de singurătate? Sunt sigură că nu sunt singura care și-a pus astfel de întrebări...voi ce părere aveți?