Prin cultura la libertate...

Pe mine fraza asta mă duce cu gândul la ideea că eşti înnobilat prin cultură. De fapt, aceasta este şi originea acestei devize, ea datează din perioada când era înscrisă pe reversul medalionului reprezentând ordinul Meritul cultural, conferit de către regele Carol II şi mai apoi, de Mihai I, celor care se distingeau în cultură, prin merite şi sârguinţă. Cu siguranţă, era ceva cu totul special să primesti o astfel de medalie, pentru oricare dintre cele 4 grade. 

Totuşi, nu reuşesc să nu mă duc cu gândul mai departe şi să nu iau în considerare că nu doar cărţile şi studiul îţi conferă înnobilarea, să nu mai vorbim de libertate. Eu continui să cred că acest lucru rezidă în sufletul fiecăruia. În primul rând contează ce sentimente ai lăsat să-ţi încolţească sau să rodească în suflet de mic. Sau ce sentimente ţi-a fost permis să rodeşti. Paradoxal, tocmai mă întorc de la un festival de folk, poate chiar cel mai mare festival de folk din România la ora actuală, după cum declară cronicile până acum, Napoca Folk. Desigur, îmi simt sufletul purificat şi înnobilat de zeci de ori, nici nu aş avea nevoie de coroană sau de vreo laudă pentru asta. A fost ceva cu adevărat deosebit, înduioşător şi înălţător. Mă întreb însă câtă lume percepe lucrurile în acest fel. Şi spun asta pentru că mi se pare că din ce în ce mai multe persoane fac acum din cultură şi artă un "must have", un "achievement", încă o diplomă de adăugat în palmares, încă un obiectiv bifat pe o listă. Nu, total greşit! La ce ajută să ştii o mulţime de lucruri, să cunoşti orice domeniu, fie ea ştiinţă, cultură sau artă, dacă nu eşti în stare să vezi cu ochii sufletului, să gândeşti cu suflet de copil? 

Cât despre libertate, păi tocmai în asta constă libertatea! Dumnezeu ne-a înzestrat cu voinţă liberă, tocmai pentru că ne iubea prea mult, şi nu este greu să alegi una dintre cele două cărărui care ţi se deschid la orizont. Cunoaşterea îţi deschide porţile spre lume, însă depinde care...din nou intervine chestiunea pomului cunoaşterii binelui şi-al răului. Cât de uşor poate duce chiar la viclenie şi mai ales, la intoleranţă! Până la urmă învăţaţii au inventat rasismul şi atâtea şi-atâtea concepte filosofice care au dus la genocid şi calamităţi. Cred în sintagma "Per aspera ad astra", dar aş transforma-o mai degrabă în "Per Deus et caritas ad astra". Acesta mi se pare cu adevărat lucrul care înnobilează omul, încluzând structura sa fizică, intelectuală sau spirituală, la toate nivelurile cunoaşterii. Nu prea e nevoie să fii învăţat ca să cunoşti asta. În concepte simple. 

Uau, şi uite aşa, mi-am întărit propriile convingeri asupra masteratului pe care tocmai am început să-l urmez. Eh, a fost şi îndrumătoarea noastră de an prezentă în seara asta la concertele de la Casa de cultură a studenţilor, Cluj-Napoca. Concertele au fost de răs, de plâns, de amintiri, de dans, de veselie, toate într-una. Aseară am ajuns în BCJ, la prima tură de concerte. E frumos să rămâi mereu cu visarea...şi cu întrebarea...

 

Dragostea are sapte nume

Dragostea are sapte nume.
Stii care sunt acelea?
Funie, Lumina, Foc, Carbune
reprezinta domeniul ei.

Celelalte, bune si ele,
mai modeste, dar cu viata:
Ceata, Iad, Apa Vietii.
Le numesc aici (pentru ca ele 

sunt in Scriptura),
explicand fiecare semn
ca virtute si forma.
Eu spun adevarul in semne.
Dragostea apare in fiecare zi
pentru cel care ofera dragoste.
Acea intelepciune este suficienta.

Dragostea este o FUNIE, pentru ca ne leaga
si ne tine in jugul sau.
Poate face totul, nimic nu o distruge.
Tu care iubesti trebuie sa stii.

Intelesul cuvantului LUMINA
este cunoscut celor care
ofera daruri de iubire,
aprobate sau condamnate.

Scriptura ne dezvaluie
simbolul CARBUNELUI:
singurul dar sublim pe care
Dumnezeu il ofera sufletului intim.

Sub numele de FOC, norocul,
nenorocul, bucuria sau intristarea,
se consuma. Suntem acaparati
de aceeasi caldura din partea amandurora.

Cand totul este ars
in propria sa violenta, CEATA,
venind ca o briza, ia o pauza
si aduce binele.

APA VIE (al saselea sau nume)
inunda si se retrage
pe masura ce dragostea mea creste
si dispare din raza vizuala.

IADUL (ii simt tortura)
blestema, acoperind lumea.
Nimic nu scapa. Nimeni nu detine gratia
de a gasi o cale de iesire.

Ai grija, tu cel care doresti
sa atribui nume
dragostei. In spatele dulcetii lor
si al urgiei, nimic nu rezista.
Nimic, doar ranile si sarutarile.

Desi dragostea pare foarte departe,
te vei cufunda in adancimea ei.

A wonderful poem....Love has seven names

Love has seven names.
Do you know what they are?
Rope, Light, Fire, Coal
make up its domain.

The others, also good,
more modest but alive:
Dew, Hell, the Living Water.
I name them here (for they
are in the Scriptures),
explaining every sign
for virtue and form.
I tell the truth in signs.
Love appears every day
for one who offers love.
That wisdom is enough.

Love is a ROPE, for it ties
and holds us in its yoke.
It can do all, nothing snaps it.
You who love must know.

The meaning of LIGHT
is known to those who
offer gifts of love,
approved or condemned.

The Scripture tell us
the symbol of COAL:
the one sublime gift
God gives the intimate soul.

Under the name of FIRE, luck,
bad luck, joy or no joy,
consumes. We are seized
by the same heat from both.

When everything is burnt
in its own violence, the DEW,
coming like a breeze, pauses
and brings the good.

LIVING WATER (its sixth name)
flows and ebbs
as my love grows
and disappears from sight.

HELL (I feel its torture)
damns, covering the world.
Nothing escapes. No one has grace
to see a way out.

Take care, you who wish
to deal with names
for love. Behind their sweetness
and wrath, nothing endures.
Nothing but wounds and kisses.

Though love appears far off,
you will move into its depth.

(Hadewijch of Antwerp - 13th century)

Emotie de toamna (sau poate de primavara?)

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sa se-nchida c-o frunza de pelin.

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.

N.S.

Noi....

Hmm...sau....o idee care tocmai mi-a traznit prin cap: oare nu functionam pe principiul "I want it all, and I want it now!!" ??

Just a thought...

A te distra, a te indragosti (de viata), a trai....a supravietui

Ok, revenind putin din lumea basmelor, cu picioarele pe pamant, vreau sa va spun ca povestea anterioara este terminata si de mult incheiata, pentru ca, din pacate, nu traim nici in basme, nici in filme, nici in carti, ci in cruda lume reala. De aceea a si fost sub semnul lui "a fost odata ca niciodata".

In alta ordine de idei, ma tot gandeam astazi la ce anume inseamna pentru noi, tinerii de douazeci si ceva de ani, sa ne distram. Si sa-mi fie cu iertare, dar astazi nu am chef sa vorbesc cu ocolisuri si perdea. Oare chiar e asa cum zice lumea de obicei, ca ne place doar sa iesim in cluburi, la evenimente, sa fumam, sa bem de nu mai putem, sa cautam adrenalina peste tot si sa f.... ce putem? Sa ne simtim bine astfel, traind clipa si negandindu-ne la ce urmeaza, trecand cu capul sus peste toate? Pentru ca suntem tineri, nu e momentul pentru suferinte si constrangeri, pentru suspine si neajunsuri. E adevarat, mai incolo, viata ne rezerva mult mai multe incercari si suferinte, deci da, ar fi momentul sa traim probabil ghidati si de instincte, insa pana unde, in asa fel incat sa nu ne decimam sufletul? Cred ca fiecare are modul lui propriu de a percepe aceasta "distractie" si de a o trai. Normal, exista n moduri de a o face, de la a vedea un film si a bea o bere, la a merge la un concert de muzica clasica, la a face sex cu mai multi parteneri odata sau la a fuma iarba sub clar de luna sau....ma rog, imi vin o mie de alte idei prin cap. Dar nu asta e ideea. Eu de mica am fost invatata ca cel mai intelept sfatuitor este cumpatarea. In principal, ca indiferent de situatie, trebuie sa pui ratiunea inaintea a orice. La un moment dat, ajungi totusi sa te intrebi daca merita, pentru ca asta te face sa suferi. Poate ca uneori e bine si sa te lasi dus de val. Astazi am stat de vorba cu un om mult mai in varsta ca mine, cu o familie frumoasa si sanatoasa, pe care il respect foarte mult. Chiar el cu gura lui mi-a spus ca baietii la varsta asta nu au chef de responsabilitati si vor doar sa se distreze, cat mai pot, nu le sta capul la lucruri serioase gen relatii, raspundere si atasament, ca pentru asa ceva ar trebui sa mai astept vreo 5-6 ani sau sa gasesc unul de varsta respectiva. In fine, nu totul se rezuma la asta. se rezuma la ideea de a fi vesel mereu, la a-ti trai viata si la a te bucura de fiecare moment ce iti este dat, stiind totusi sa mergi apoi inainte ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, cu fruntea sus, fara a te lasa prada melancoliei, suferintei sau regretelor. Pe scurt, sa duci o viata care sa fie, sa spunem asa, stainless, fara pata, in sensul ca n-ar avea ce cauta sentimente negative gen frustrari, complexe, tristete, depresie, neincredere, nesiguranta, pentru ca (nu-i asa?) timpul nu se mai intoarce, nu mai pupam noi zilele astea fericite ale tineretii. Asadar, suntem sau nu mereu si mereu tentati sa gustam din pomul oprit? Si o facem? Pentru ca intr-acolo ne duce viata, societatea, instinctul, feelingul de moment. Eu inca ma aflu in dilema, ma tot intreb care sunt limitele si de ce trebuie sa existe neaparat. De fapt, cred ca pana la urma am mereu impresia ca societatea judeca prea aspru si, facand parte din ea, suntem sclavii ei si ne lasam prea mult dusi de val, de turma. Totusi, eu nu prea reusesc sa fac asta. Ma intreb daca e un lucru bun sau rau...pentru mine, nu pentru altii, mi se rupe de ceilalti. Pe curand!

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti...

Si uite asa, patrundem intr-un timp mitic, legendar, in speranta ca acesta poate conferi o nota de atemporalitate sau de timp foarte indepartat al povestirii: 

A fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata (nu m-a facut mama poeata :)) din rude mari imparatesti o preafrumoasa fata. Si intr-o zi s-a intalnit...cu un preachipes baiat. Frumos, semet, distins. Insa ea nu l-a bagat in seama, nu i-a dat nicio importanta, nici nu a avut macar curiozitatea de a-i acorda vreo atentie. El a vrut sa vorbeasca cu ea, s-o cunoasca, asa ca a lasat o portita deschisa - sa-l sune ea, cand o avea chef de el. 

Dupa ceva vreme, cand i-a fost starnita curiozitatea si cu intentia de a fi prieteni, l-a sunat, sa vada ce are de zis. Au inceput sa povesteasca, el a continuat s-o sune, tot mai des, apoi in fiecare zi, ba uneori chiar de doua ori pe zi. A inceput incet, ea nu avea mereu chef sa stea la discutii interminabile cu el, dar pe parcurs, povestile au devenit mai intense, mai interesante, mai lungi si tot mai profunde. Ea s-a gandit ca lui ii place doar sa stea de povesti cu cineva, era in vacanta si pesemne avea prea mult timp liber. Pana intr-o noapte...cand i-a spus ceva dragut, ca o soapta tainica la ureche, cu o voce calda si tandra si abia atunci, a inteles ca nu vrea sa fie simpli prieteni. 

Dupa scurt timp, s-au si intalnit...pentru prima oara ca doi indragostiti (iubiti). Apoi, dintr-o data, fata s-a indragostit, pentru intaia data cu adevarat, asemenea unei copile de 15 ani, dar cu constiinta maturitatii. Insa tot la fel de pur si naiv ca la 15 ani, caci doar atunci sunt permise si acceptate prostioarele tineretii. 

In acel moment, ea a devenit regina. Simtea ca e vie, ca iubeste, ca vibreaza toate maruntaiele in interiorul ei, ca merita sa respire fiecare firicel de aer, ca poate cuceri lumea si ca e in stare sa faca absolut orice. Iar el i-a impartasit sentimentele, a inceput sa-i faca promisiuni, confesiuni, sa-si faca planuri impreuna pentru o relatie lunga si trainica, sa povesteasca aproape orice si sa aiba incredere unul in altul.
Fiind totusi o distanta considerabila intre ei doi, el venea la ea, si statea pana la ore tarzii din noapte, doar ca sa petreaca putin timp cu ea. Era gentil, inteligent, politicos, atent, tandru. Probabil orice fata, putin mai inocenta, si-ar pierde capul dupa un asemenea personaj. Vorba francezului: sacre personnage!
Dupa putin timp, ea il asteapta sa vina la ea, el ii promite ca vine, au facut planuri, urmau sa faca o multime de lucruri zilele acelea...insa el, tot asa dintr-o data, nu a mai sunat. Deloc. In acel moment, a inceput agonia si declinul ei. A trecut o zi, doua, cinci...atunci a sunat, cu o scuza neverosimila si o acuza cam exagerata. Dupa doua zile si inca o cearta inutila, au incheiat frumoasa si scurta lor idila. Apoi, el a decis ca nu se potrivesc nicicum, ca n-are rost sa se chinuie unul pe altul si ca, probabil, raman prieteni.

A trecut timp...acum totul e gri. Acum, el n-o mai suna, decat uneori, cand are chef sa povesteasca cu cineva, sa schimbe niste opinii, sa-i impartaseasca o parte din doleante, sau pur si simplu cand se plictiseste, ca sa-i tulbure zilele, aparent calme si neinvolburate. Acum, ea e cea care isi doreste si asteapta mereu sa o sune, sa-i auda vocea, sa-l iubeasca fie si doar cu sufletul, cat timp il asculta. Si-ar dori ca totul sa fie alb, sau negru, nu conteaza, dar sa fie cumva. Nimeni nu cunoaste deznodamantul acestei povesti, decat numai Cel de Sus. A neverending story...Si asta e tot ce cunosc din aceasta ciudata poveste, cu un baiat si o fata.
Si atunci nu pot sa nu ma intreb: unde au disparut acele sentimente puternice (se presupune) si acei fluturi din stomac? Acele vise, sperante de (mai) bine? sau...oare nu au existat niciodata? Cum se poate sa fie inlocuite de durere si tristete, asa, tam-nesam, pe nepusa masa? Cu o tenta de sarcasm, as spune ca totul e in capul nostru.

dincolodeimperfectiuni: Sibiu....o poveste....

dincolodeimperfectiuni: Sibiu....o poveste...

Sibiu....o poveste....

Nu stiu voi ce experiente ati avut legate de Sibiu, insa mie, de aceasta data, mi s-a intamplat sa traiesc o cu totul alta experienta. De ce spun de aceasta data? Pentru ca am marele privilegiu, zic eu, de a avea rude apropiate la Sibiu si merg in fiecare an acolo macar o data. Am fost tocmai weekendul trecut, dupa o foarte lunga perioada in care nu am mai vizitat Sibiul, si l-am vazut acum cu alti ochi. Cladirile, luminile, copacii seculari, adierea vantului, parfumul lui unic, pustietatea si linistea lui imbietoare, fetzele zambitoare, caldura ce o emanau...Poate (de fapt, aproape sigur) pentru ca am fost singura, am hoinarit de nebuna pe strazile sale pustii, fie zi, fie noapte, pentru ca am mers in doua seri la teatru, tot singura - am simtit ca ma amestec putin cu sufletul acelui oras, cu ceea ce inseamna si incearca sa transmita el, cu sufletele care locuiesc acolo, cu umila si in acelasi timp, falnica lui infatisare, care parca iti spune: "Vino, calca-mi taramul, tot aici si tot asa ma vei gasi, indrazneste, ai tot dreptul, iti dau voie sa ma admiri, eu sunt mereu aici, mereu statornic, mereu la fel". Am vazut acest oras ca pe un tot unitar, ca pe ceva atat de compact si perfect, incat nu mi-a venit sa cred ca pana acum nu i-am prea dat importantza. A fost o experienta placuta si extrem de satisfacatoare. Face parte din capitolul: lucrurile marunte care iti insenineaza viata si care te fac sa-ti doresti sa mai traiesti macar un pic. Voi ce experiente frumoase ati avut? Pe curand!