A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti...

Si uite asa, patrundem intr-un timp mitic, legendar, in speranta ca acesta poate conferi o nota de atemporalitate sau de timp foarte indepartat al povestirii: 

A fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata (nu m-a facut mama poeata :)) din rude mari imparatesti o preafrumoasa fata. Si intr-o zi s-a intalnit...cu un preachipes baiat. Frumos, semet, distins. Insa ea nu l-a bagat in seama, nu i-a dat nicio importanta, nici nu a avut macar curiozitatea de a-i acorda vreo atentie. El a vrut sa vorbeasca cu ea, s-o cunoasca, asa ca a lasat o portita deschisa - sa-l sune ea, cand o avea chef de el. 

Dupa ceva vreme, cand i-a fost starnita curiozitatea si cu intentia de a fi prieteni, l-a sunat, sa vada ce are de zis. Au inceput sa povesteasca, el a continuat s-o sune, tot mai des, apoi in fiecare zi, ba uneori chiar de doua ori pe zi. A inceput incet, ea nu avea mereu chef sa stea la discutii interminabile cu el, dar pe parcurs, povestile au devenit mai intense, mai interesante, mai lungi si tot mai profunde. Ea s-a gandit ca lui ii place doar sa stea de povesti cu cineva, era in vacanta si pesemne avea prea mult timp liber. Pana intr-o noapte...cand i-a spus ceva dragut, ca o soapta tainica la ureche, cu o voce calda si tandra si abia atunci, a inteles ca nu vrea sa fie simpli prieteni. 

Dupa scurt timp, s-au si intalnit...pentru prima oara ca doi indragostiti (iubiti). Apoi, dintr-o data, fata s-a indragostit, pentru intaia data cu adevarat, asemenea unei copile de 15 ani, dar cu constiinta maturitatii. Insa tot la fel de pur si naiv ca la 15 ani, caci doar atunci sunt permise si acceptate prostioarele tineretii. 

In acel moment, ea a devenit regina. Simtea ca e vie, ca iubeste, ca vibreaza toate maruntaiele in interiorul ei, ca merita sa respire fiecare firicel de aer, ca poate cuceri lumea si ca e in stare sa faca absolut orice. Iar el i-a impartasit sentimentele, a inceput sa-i faca promisiuni, confesiuni, sa-si faca planuri impreuna pentru o relatie lunga si trainica, sa povesteasca aproape orice si sa aiba incredere unul in altul.
Fiind totusi o distanta considerabila intre ei doi, el venea la ea, si statea pana la ore tarzii din noapte, doar ca sa petreaca putin timp cu ea. Era gentil, inteligent, politicos, atent, tandru. Probabil orice fata, putin mai inocenta, si-ar pierde capul dupa un asemenea personaj. Vorba francezului: sacre personnage!
Dupa putin timp, ea il asteapta sa vina la ea, el ii promite ca vine, au facut planuri, urmau sa faca o multime de lucruri zilele acelea...insa el, tot asa dintr-o data, nu a mai sunat. Deloc. In acel moment, a inceput agonia si declinul ei. A trecut o zi, doua, cinci...atunci a sunat, cu o scuza neverosimila si o acuza cam exagerata. Dupa doua zile si inca o cearta inutila, au incheiat frumoasa si scurta lor idila. Apoi, el a decis ca nu se potrivesc nicicum, ca n-are rost sa se chinuie unul pe altul si ca, probabil, raman prieteni.

A trecut timp...acum totul e gri. Acum, el n-o mai suna, decat uneori, cand are chef sa povesteasca cu cineva, sa schimbe niste opinii, sa-i impartaseasca o parte din doleante, sau pur si simplu cand se plictiseste, ca sa-i tulbure zilele, aparent calme si neinvolburate. Acum, ea e cea care isi doreste si asteapta mereu sa o sune, sa-i auda vocea, sa-l iubeasca fie si doar cu sufletul, cat timp il asculta. Si-ar dori ca totul sa fie alb, sau negru, nu conteaza, dar sa fie cumva. Nimeni nu cunoaste deznodamantul acestei povesti, decat numai Cel de Sus. A neverending story...Si asta e tot ce cunosc din aceasta ciudata poveste, cu un baiat si o fata.
Si atunci nu pot sa nu ma intreb: unde au disparut acele sentimente puternice (se presupune) si acei fluturi din stomac? Acele vise, sperante de (mai) bine? sau...oare nu au existat niciodata? Cum se poate sa fie inlocuite de durere si tristete, asa, tam-nesam, pe nepusa masa? Cu o tenta de sarcasm, as spune ca totul e in capul nostru.