A te distra, a te indragosti (de viata), a trai....a supravietui

Ok, revenind putin din lumea basmelor, cu picioarele pe pamant, vreau sa va spun ca povestea anterioara este terminata si de mult incheiata, pentru ca, din pacate, nu traim nici in basme, nici in filme, nici in carti, ci in cruda lume reala. De aceea a si fost sub semnul lui "a fost odata ca niciodata".

In alta ordine de idei, ma tot gandeam astazi la ce anume inseamna pentru noi, tinerii de douazeci si ceva de ani, sa ne distram. Si sa-mi fie cu iertare, dar astazi nu am chef sa vorbesc cu ocolisuri si perdea. Oare chiar e asa cum zice lumea de obicei, ca ne place doar sa iesim in cluburi, la evenimente, sa fumam, sa bem de nu mai putem, sa cautam adrenalina peste tot si sa f.... ce putem? Sa ne simtim bine astfel, traind clipa si negandindu-ne la ce urmeaza, trecand cu capul sus peste toate? Pentru ca suntem tineri, nu e momentul pentru suferinte si constrangeri, pentru suspine si neajunsuri. E adevarat, mai incolo, viata ne rezerva mult mai multe incercari si suferinte, deci da, ar fi momentul sa traim probabil ghidati si de instincte, insa pana unde, in asa fel incat sa nu ne decimam sufletul? Cred ca fiecare are modul lui propriu de a percepe aceasta "distractie" si de a o trai. Normal, exista n moduri de a o face, de la a vedea un film si a bea o bere, la a merge la un concert de muzica clasica, la a face sex cu mai multi parteneri odata sau la a fuma iarba sub clar de luna sau....ma rog, imi vin o mie de alte idei prin cap. Dar nu asta e ideea. Eu de mica am fost invatata ca cel mai intelept sfatuitor este cumpatarea. In principal, ca indiferent de situatie, trebuie sa pui ratiunea inaintea a orice. La un moment dat, ajungi totusi sa te intrebi daca merita, pentru ca asta te face sa suferi. Poate ca uneori e bine si sa te lasi dus de val. Astazi am stat de vorba cu un om mult mai in varsta ca mine, cu o familie frumoasa si sanatoasa, pe care il respect foarte mult. Chiar el cu gura lui mi-a spus ca baietii la varsta asta nu au chef de responsabilitati si vor doar sa se distreze, cat mai pot, nu le sta capul la lucruri serioase gen relatii, raspundere si atasament, ca pentru asa ceva ar trebui sa mai astept vreo 5-6 ani sau sa gasesc unul de varsta respectiva. In fine, nu totul se rezuma la asta. se rezuma la ideea de a fi vesel mereu, la a-ti trai viata si la a te bucura de fiecare moment ce iti este dat, stiind totusi sa mergi apoi inainte ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, cu fruntea sus, fara a te lasa prada melancoliei, suferintei sau regretelor. Pe scurt, sa duci o viata care sa fie, sa spunem asa, stainless, fara pata, in sensul ca n-ar avea ce cauta sentimente negative gen frustrari, complexe, tristete, depresie, neincredere, nesiguranta, pentru ca (nu-i asa?) timpul nu se mai intoarce, nu mai pupam noi zilele astea fericite ale tineretii. Asadar, suntem sau nu mereu si mereu tentati sa gustam din pomul oprit? Si o facem? Pentru ca intr-acolo ne duce viata, societatea, instinctul, feelingul de moment. Eu inca ma aflu in dilema, ma tot intreb care sunt limitele si de ce trebuie sa existe neaparat. De fapt, cred ca pana la urma am mereu impresia ca societatea judeca prea aspru si, facand parte din ea, suntem sclavii ei si ne lasam prea mult dusi de val, de turma. Totusi, eu nu prea reusesc sa fac asta. Ma intreb daca e un lucru bun sau rau...pentru mine, nu pentru altii, mi se rupe de ceilalti. Pe curand!